"...Domnul nu era în vântul acela...Domnul nu era în cutremurul de pământ...Domnul nu era în focul acela... Şi după foc a venit un susur blând şi subţire..." (1Împăraţi19:12)
Domnul i se revela lui Ilie de acolo...
"Miracole nesfârşite se săvârşesc în noi şi împrejurul nostru, pe care viaţa în societatea postmodernă ne-a dezvăţat să le preţuim... Pe unul dintre acestea, l-aş numi suprem: curtoazia.
Curtoazia poate fi delicateţea din gând, şi, deşi începe de aici nu rămâne circumscrisă numai acestei sfere; poate fi rafinamentul din cuvânt, deşi mireasma ei îngemănează şi alte corole; poate fi blândeţea din privire, deşi doar lucirea caldă a ochilor nu poate reda în întregime acest principiu; poate fi haina aleasă a gestului fin, deşi e mult mai puternic nuanţată şi categoric mai adâncă textura ei...
Curtoazia autentică, duhovnicească, le inculcă pe toate acestea în acel spirit Iubitor şi prosper care găseşte plăcere în simplitate şi vede în oameni cea mai buna investiţie.
Acest fel de cumsecădenie este revelarea fiinţării profunde a Duhului lui Dumnezeu în gândul nostru,
în cuvântul ce-l rostim,
în privirea noastră,
în gestul prin care ne definim;
este o trăire fundamental religioasă a fiinţei noastre.
Curtoazia este apanajul Domnului Isus Hristos şi este puterea " Celui mai frumos dintre oameni"... El este curtoazie...
Fondul latent de sacralitate al curtoaziei este gândul..."Din prisosul inimii vorbeşte gura"(Matei 12.34)...
Ne raportăm la ceilalţi după cum suntem...Şi suntem aşa cum gândim...
Fondul manifest, care trădează dimensiunea spirituală a curtoaziei, este deţinut de cuvânt. Condiţia sine qua non a trăiniciei sale: cuvântul ajuns pe buze este vibrant dacă el e Însuşi Cuvântul!...
"Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în mişcare, un alt cuvânt îi aduce lumina. Un cuvânt cântăreşte un miligram şi alt cuvânt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui şi înecat în patru silabe. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea; te otrăvesc ca bureţii sau te adapă cu roua trandafirie..." (Tudor Arghezi)
O altă entitate, congeneră cuvântului, este privirea...Faţa Domnului era ca soarele, ne povesteşte apostolul Ioan, când străluceşte în toată puterea lui. Bunătatea, limpezimea, bucuria de celălalt ale privirii sunt forme de împlinire organică a harului lui Dumnezeu în fiinţa noastră...
"Când a apărut prima dată în pragul uşii inimii tale şi te-a privit cu acei ochi plini de lumină care păreau să iţi pătrundă adâncurile cele mai tainice, cu faţa plină de pace, iradiind în acelaşi timp o bunătate şi o încredere fără margini, ai fost tulburat şi, chiar înainte de a-ţi fi vorbit, ţi s-au impus două convingeri imediate: Întâi, ai fost sigur că te afli în prezenţa Lui. Pe de altă parte, în acea clipă în care uitaseşi tot ce este în jur pentru a te adânci în El, anticipaseşi ca nu vei mai fi niciodată acelaşi..."
Gestul este ca o hartă a spiritului nostru...
Aceasta permite evocarea puterii cu care Spiritul Mântuitorului ne cucereşte eul mai mult sau mai puţin hipertrofiat. "...De multe ori se lăsa nemâncat ca să-i ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El..." (Ellen White - HLL)
Curtoazia nu e, deci, altceva decât o stare religioasă a sufletului nostru; sentimentul care afirmă blând şi primeşte dulce prezenţa lui Dumnezeu în frumuseţile suave ale existenţei.
Gândul frumos, cuvântul frumos, privirea frumoasă, gestul frumos... sunt poeme care comunică între ele, fără sfîrşit, împrumutându-şi taina din tainele Lui.
Lasă-te, aşadar, pe mâna de artizan a Făcătorului tău!
Fugi de uscăciunea legalismului!... Minusul lui în curtoazie demască un deficit în spiritualitate.
Fii ca Domnul tău!... Fii ca un prinţ al spiritului în mijlocul unor trunchiuri nefinisate încă şi, deosebeşte-te de ceilalţi aşa cum se deosebeşte un oţel fin de minereurile brute!
Rămâi gânditor timp îndelungat atunci când te întorci de la întâlnirea cu semenii - şcoală, serviciu, stradă, biserică...
Priveşte-ţi gândul, cuvântul, gestul şi mai ales priveşte-ţi privirea. Dacă eşti dezamăgit de ceea ce vezi, este esenţial să meditezi asupra faptului că "un măr nu este măr pentru că rodeşte mere, ci rodeşte mere pentru că e măr..."
Apoi călugăreşte-ţi mâinile în ruga genunchiului frânt... Vorbeşte din frumosul pe care ţi-L oferă lăuntric. Te ridici pe măsură ce Îl contempli. Cuvintele tale au forţă asupra ta şi puterea de a trezi ceva ce stă adormit în inimile celorlalţi.
Ei vor vieţui în mod direct o parte a forţei care-ţi modelează expresiile, glasul, gestul, privirea.. Vor simţi cum se precizează şi creşte în ei legătura care ii uneşte cu realitatea unei lumi bune, smerite, drepte şi nesfârşite... Aceea care te inspiră, de fapt.
Nu ii poţi întâmpina, nu îi poţi privi, nu le poţi vorbi, şi nu îi poţi convinge de "comoţia" pe care ai simţit-o când L-ai "văzut" tu prima dată, fără să îi aprinzi, fără să îi tulburi, fără să le răscoleşti foamea, fără să le stârneşti setea - dacă o faci sub imperiul curtoaziei devenită şi natura ta...
"Nici prin putere, nici prin tărie ci prin Duhul Meu - Zice Domnul oştirilor" (Zaharia 4:6)
Lasă-ţi gândurile, cuvintele, privirile, gesturile... să tremure, să se strige, să se caute, să se adune, ca păsările îndrăgostite de cerul unei noi dimineţi...
Căci "Fără râvnă şi fără văpaie nu poate să fie nici rugă, nici rug." (Tudor Arghezi)
Ca să te poată pecetlui lasă-L, mai întâi, să te secere, să te decojească, să te cureţe de pleavă, să te macine... Apoi, lasă-L să te framânte şi să te hărăzească focului Său până când fiecare gând, cuvânt, privire şi gest îţi vor fi devenit expresii de armonie şi de artă... cerească.
"Căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti!... O! Cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoşi!" (Zaharia 9,16.17)
Sursa : www. e-frumos.ro
Orice ar fi, sper sa nu lipsiti, pentru ca mi-e dor de voi, de toti...
