vineri, 30 septembrie 2011

You raise me up





Cand sunt cazut si apasat mi-e gandul,
Cand incercari asupra mea lovesc
Atunci Te-astept in liniste deplina,
Sa vii din nou,  sa stai si sa-Ti vorbesc.


R:  Tu ma inalti sa pot atinge muntii,
Tu ma ridici, pe mare sa pasesc
Sunt puternic doar pe ai Tai umeri,
Tu ma inalti mai mult decat gandesc.


Nu-i viata-aici sa aiba implinire
Si simturi slabe repede se scurg,
Dar Tu cand vii cuprins sunt de uimire

Simt uneori, ca cerul il ating.

When I am down and, oh my soul, so weary;
When troubles come and my heart burdened be;
Then, I am still and wait here in the silence,
Until you come and sit awhile with me.

R : You raise me up, so I can stand on mountains;
You raise me up, to walk on stormy seas;
I am strong, when I am on your shoulders;
You raise me up: To more than I can be.

There is no life - no life without its hunger;
Each restless heart beats so imperfectly;
But when you come and I am filled with wonder,
Sometimes, I think I glimpse eternity.

.....

Gabriela Tanase Curtoazia ca pecete divina




"...Domnul nu era în vântul acela...Domnul nu era în cutremurul de pământ...Domnul nu era în focul acela... Şi după foc a venit un susur blând şi subţire..." (1Împăraţi19:12)
Domnul i se revela lui Ilie de acolo...


"Miracole nesfârşite se săvârşesc în noi şi împrejurul nostru, pe care viaţa în societatea postmodernă ne-a dezvăţat să le preţuim... Pe unul dintre acestea, l-aş numi suprem: curtoazia.
Curtoazia poate fi delicateţea din gând, şi, deşi începe de aici nu rămâne circumscrisă numai acestei sfere; poate fi rafinamentul din cuvânt, deşi mireasma ei îngemănează şi alte corole; poate fi blândeţea din privire, deşi doar lucirea caldă a ochilor nu poate reda în întregime acest principiu; poate fi haina aleasă a gestului fin, deşi e mult mai puternic nuanţată şi categoric mai adâncă textura ei...
Curtoazia autentică, duhovnicească, le inculcă pe toate acestea în acel spirit Iubitor şi prosper care găseşte plăcere în simplitate şi vede în oameni cea mai buna investiţie.
Acest fel de cumsecădenie este revelarea fiinţării profunde a Duhului lui Dumnezeu în gândul nostru,
în cuvântul ce-l rostim,
în privirea noastră,
în gestul prin care ne definim;
este o trăire fundamental religioasă a fiinţei noastre.
Curtoazia este apanajul Domnului Isus Hristos şi este puterea " Celui mai frumos dintre oameni"... El este curtoazie...
Fondul latent de sacralitate al curtoaziei este gândul..."Din prisosul inimii vorbeşte gura"(Matei 12.34)...
Ne raportăm la ceilalţi după cum suntem...Şi suntem aşa cum gândim...
Fondul manifest, care trădează dimensiunea spirituală a curtoaziei, este deţinut de cuvânt. Condiţia sine qua non a trăiniciei sale: cuvântul ajuns pe buze este vibrant dacă el e Însuşi Cuvântul!...

 "Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în mişcare, un alt cuvânt îi aduce lumina. Un cuvânt cântăreşte un miligram şi alt cuvânt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui şi înecat în patru silabe. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea; te otrăvesc ca bureţii sau te adapă cu roua trandafirie..." (Tudor Arghezi)

O altă entitate, congeneră cuvântului, este privirea...Faţa Domnului era ca soarele, ne povesteşte apostolul Ioan, când străluceşte în toată puterea lui. Bunătatea, limpezimea, bucuria de celălalt ale privirii sunt forme de împlinire organică a harului lui Dumnezeu în fiinţa noastră...

"Când a apărut prima dată în pragul uşii inimii tale şi te-a privit cu acei ochi plini de lumină care păreau să iţi pătrundă adâncurile cele mai tainice, cu faţa plină de pace, iradiind în acelaşi timp o bunătate şi o încredere fără margini, ai fost tulburat şi, chiar înainte de a-ţi fi vorbit, ţi s-au impus două convingeri imediate: Întâi, ai fost sigur că te afli în prezenţa Lui. Pe de altă parte, în acea clipă în care uitaseşi tot ce este în jur pentru a te adânci în El, anticipaseşi ca nu vei mai fi niciodată acelaşi..."

Gestul este ca o hartă a spiritului nostru...
Aceasta permite evocarea puterii cu care Spiritul Mântuitorului ne cucereşte eul mai mult sau mai puţin hipertrofiat. "...De multe ori se lăsa nemâncat ca să-i ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El..." (Ellen White - HLL)
Curtoazia nu e, deci, altceva decât o stare religioasă a sufletului nostru; sentimentul care afirmă blând şi primeşte dulce prezenţa lui Dumnezeu în frumuseţile suave ale existenţei.
Gândul frumos, cuvântul frumos, privirea frumoasă, gestul frumos... sunt poeme care comunică între ele, fără sfîrşit, împrumutându-şi taina din tainele Lui.
Lasă-te, aşadar, pe mâna de artizan a Făcătorului tău!

Fugi de uscăciunea legalismului!... Minusul lui în curtoazie demască un deficit în spiritualitate.

Fii ca Domnul tău!... Fii ca un prinţ al spiritului în mijlocul unor trunchiuri nefinisate încă şi, deosebeşte-te de ceilalţi aşa cum se deosebeşte un oţel fin de minereurile brute!
Rămâi gânditor timp îndelungat atunci când te întorci de la întâlnirea cu semenii - şcoală, serviciu, stradă, biserică...
Priveşte-ţi gândul, cuvântul, gestul şi mai ales priveşte-ţi privirea. Dacă eşti dezamăgit de ceea ce vezi, este esenţial să meditezi asupra faptului că "un măr nu este măr pentru că rodeşte mere, ci rodeşte mere pentru că e măr..."
Apoi călugăreşte-ţi mâinile în ruga genunchiului frânt... Vorbeşte din frumosul pe care ţi-L oferă lăuntric. Te ridici pe măsură ce Îl contempli. Cuvintele tale au forţă asupra ta şi puterea de a trezi ceva ce stă adormit în inimile celorlalţi.
Ei vor vieţui în mod direct o parte a forţei care-ţi modelează expresiile, glasul, gestul, privirea.. Vor simţi cum se precizează şi creşte în ei legătura care ii uneşte cu realitatea unei lumi bune, smerite, drepte şi nesfârşite... Aceea care te inspiră, de fapt.
Nu ii poţi întâmpina, nu îi poţi privi, nu le poţi vorbi, şi nu îi poţi convinge de "comoţia" pe care ai simţit-o când L-ai "văzut" tu prima dată, fără să îi aprinzi, fără să îi tulburi, fără să le răscoleşti foamea, fără să le stârneşti setea - dacă o faci sub imperiul curtoaziei devenită şi natura ta...
"Nici prin putere, nici prin tărie ci prin Duhul Meu - Zice Domnul oştirilor" (Zaharia 4:6)
Lasă-ţi gândurile, cuvintele, privirile, gesturile... să tremure, să se strige, să se caute, să se adune, ca păsările îndrăgostite de cerul unei noi dimineţi...
Căci "Fără râvnă şi fără văpaie nu poate să fie nici rugă, nici rug." (Tudor Arghezi)
Ca să te poată pecetlui lasă-L, mai întâi, să te secere, să te decojească, să te cureţe de pleavă, să te macine... Apoi, lasă-L să te framânte şi să te hărăzească focului Său până când fiecare gând, cuvânt, privire şi gest îţi vor fi devenit expresii de armonie şi de artă... cerească.
"Căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti!... O! Cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoşi!" (Zaharia 9,16.17)


Sursa : www. e-frumos.ro

vineri, 23 septembrie 2011

One solitary life


El s-a născut intr-un sat aproape necunoscut, ca un copil al unei femei de la ţară.

A crescut într-un alt sat aproape  necunoscut , unde a lucrat într-un atelier de tâmplărie, până la vârsta de 30 de ani.

Apoi, timp de 3 ani a fost un predicator itinerant.
Nu a avut niciodată casă.
Nu a scris niciodată o carte.
Nu a deţinut niciodată un birou public.
Nu a avut niciodată o familie.
Nu a mers niciodată la un colegiu.
Nu a vizitat niciodată o metropolă.
Nu a călătorit niciodată mai mult de 300 de km depărtare de locul în care S-a născut.
Nu a făcut niciodată un lucru care să-i aducă măreţie lumească.
Nu a avut acreditări profesionale sau şcolare de la nimeni altcineva, decât de la El însuşi.
La vârsta de numai 33 de ani, valul opiniei publice s-a întors asupra Lui.
Unul dintre prietenii săi L-a trădat.
Ceilalţi prieteni L-au părăsit.
Unul dintre prieteni s-a lepădat de El, negând că L-ar cunoaşte.
A fost dat pe mâna vrăjmaşilor Săi şi a suportat batjocura unei tentative de proces la tribunal
A fost răstignit pe cruce între 2 tâlhari.
În timp ce era pe moarte, 2 soldaţi jucau zaruri pe hainele Lui, singura proprietate pe care a avut-o pe pământ.
Când a murit,  a fost depus într-un mormânt împrumutat din mila unui prieten.
Totuşi, după 3 zile, El a înviat.
Acestea sunt faptele vieţii Sale ca om.
Au venit şi au trecut 20 de secole
Iar astăzi , El este personajul central al neamului omenesc
Şi conducătorul progresului omenirii.
Toate armatele care au mărşăluit vreodată,
Toate flotele care au navigat vreodată,
Toate parlamentele care s-au constituit vreodată,
Şi toti împăraţii care au domnit vreodată,
Toate aceste lucruri puse la un loc
Nu au influenţat viaţa omenirii pe acest pământ
La fel de puternic precum a facut-o acea Unică Viaţă Solitară !

James Allen Francis, 1926

 Sursa:alexandru88.wordpress.com


marți, 20 septembrie 2011

Gabriela Tanase Clocotul ca pecete divina



Stiu faptele tale...
O, daca ai fi...in clocot!"
(Apocalipsa 3:15)



Din slavile cerului pana in magma pamantului totul vibreaza sub accentul aceluiasi fior - clocotul...

Natura intreaga clocoteste stimand metodic si fascinant rigorile eticii si esteticii, modelandu-si fierberea pe exigentele bunului simt si pe acelea ale bunului gust...

Soarele aprinde zorii cu efervescenta razelor lui, iar la vremea rugii de seara parjoleste orizontul in clocotul sau...


Sute de milioane de volti fierb intr-un trasnet atunci cand se incranceneaza, in furtuna, doi nori sau, atunci cand un cumulonimbus confrunta cu electricitatea lui pamantul...


Si ce este curcubeul, in spatele fenomenelor de dispersie si reflexie a luminii solare, decat clocotul picaturilor de ploaie in loiala imbratisare a astrului incandescent?!...


Cat clocot plasmuieste dorul din cantul privigheorii care desfereca taina padurii cu zicerea lui!...


Sau cat clocot disimuleaza un ghetar care se taraste de-a lungul unui defileu, gata sa se surpe!...


Cat clocot imbuibat de caise adasta in mugurii discreti ai unui cais!...


Sau cat clocot sta tainuit intr-o ruga fierbinte!...


Cat clocot e amorsat de dragoste!...


Iubesti pentru ca esti in clocot sau esti in clocot fiindca iubesti?...


Iubesti pentru ca El te-a iubit mai intai...Iar gustul iubirii Lui iti clocoteste toata fiinta pentru ca Dumnezeu este... clocot.


Clocotul tau dupa roade ti-l vom cunoaste...


Esti in clocot daca sfintesti in inima ta pe Hristos ca Domn, daca ramai la cele smerite, daca nu ostenesti in facerea binelui, daca ii iubesti cum te-a iubit El, daca nu le intorci rau pentru rau, daca biruiesti raul prin bine, daca-i ierti cum te-a iertat Dumnezeu in Isus, daca-i ingadui in dragoste, daca le dai intaietate, daca le spui sanatate cu o sarutare de dragoste, daca-i iubesti ca pe tine, daca iti dai viata pentru ei...


Dragostea, bucuria, pacea, rabdarea, bunatatea, altruismul, loialitatea, blandetea, infranarea imagineaza temperatura in care isi mistuie toata faptura acela care jinduieste dupa El...


Clocotul spiritual inculca in fiinta noastra, rand pe rand, ideea efervescentei, norma dependentei, conceptia ruperii de sine, principiul rodirii...


Iar odraslirea aceasta intruchipeaza, in framantul si zbaterea ei, un raspuns...


Raspunsul catre Acela care tanjeste, inca din vremea in care nu erai decat un gand frumos in inima Lui, dupa dorinta ta de a dainui cu El...


Dupa nadejdea ta de a deveni pecetluit si ferecat in armonia clocotului aducator de nemurire...

Sursa: http://www.e-frumos.ro/

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Gabriela Tanase Tacerea ca pecete divina



"A şti să taci e o virtute
Înscrisă-n rândul altor zeci,
La fel de mari şi cunoscute,
Cu binecuvântări pe veci..."
(Ioan Giura)
A fost odată, în vremurile străvechi, spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară. O avea închisă într-o colivie şi-o îngrijea atât de bine încât zilnic pasărea câştiga în frumuseţe, penele ei devenind tot mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură. Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiul stăpân. Însă, în nechibzuita ei aventură, pasărea tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel, chiar dacă stăpânul a putut să închidă, în sfârşit, pasărea hoinară în colivie, n-a putut însă să repare şi stricăciunile făcute de ea în călătoria ei...
Ce suntem noi, oamenii? Un tot al gândurilor noastre...
Cum suntem? Precum gândurile noastre condensate în cuvinte...
Cât suntem? Proporţional cu ne-vina lor...
Care este însemnul stăpânirii noastre? Portiţa închisă peste colivia minţii noastre...
A şti să taci...
A şti să taci când te simţi perceput greşit, nedreptăţit, dispreţuit...
A şti să taci când te simţi singur, neglijat, neimportant...
A şti să taci când te simţi atacat, provocat, umilit...
A şti să taci când simţi că ai putea străluci, atrăgând atenţia asupra ta, în dauna celuilalt.
Mutism?
Mutism voluntar?
A tăcea din timiditate sau din lene?
Mutism dispreţuitor sau dezaprobator?
A tăcea din îngâmfare sau din asprime?
Mutism deliberat?
A tăcea din teama de controversă sau de efort intelectual?
A şti să taci nu înseamnă că nu ai avea nimic de spus. Şi nici că ţi-ar lipsi curajul de a vorbi. Nu înseamnă că îngâmfarea ţi-ar limita pofta de cuvânt. Nu demonstrează nici ostilitate. Cu atât mai puţin faptul că te-ai crede incapabil să opreşti insinuarea de idei colaterale subiectului discutat şi de aceea ai alege subterfugiul tăcerii.
A şti să taci este demonstraţia teoremei "Întâi e rândul tău, apoi e rândul meu..." care se învaţă numai la picioarele Maestrului Isus Hristos.
"A şti să taci" vine în urma lui "a putea să taci". Iar această putere, acest "quod erat demonstrandum", este de aceeaşi sorginte supranaturală.
Uneori, frâul acesta poate înseamna doar o amânare a vorbirii până când vei aprofunda problema şi vei putea s-o tălmăceşti duhovniceşte într-o formă potrivita, meşteşug pe care nu l-ai putea desăvârşi instant, în absenţa rugii.
Alteori, poate fi o stavilă în calea avalanşelor de opinii neziditoare...
Adesea, poate zădărnici teama de eşec...
A putea să taci mai înseamna a-ţi înăbuşi mila de sine, a depăşi simţămintele rănite, concentrându-te, cu bunătate, pe nevoile celor ce te rănesc...
Înseamnă a-ţi curăţa sufletul, descotorosindu-te de toată amărăciunea procurată de părerile acelora care nu rezonează cu tine şi a ţi-l primeni în aerul celest al înţelegerii, îngăduinţei şi răbdării Infinite...
Mai înseamnă şi a respecta dreptul celorlalţi de a ajunge la propriile decizii şi de a face propriile lor greşeli - nefiind vorba despre cele care ar putea deveni inavuabile sau blamabile.
Ce rost ar avea jertfele când mila este aceea care ne este cerută?
Ştiinţa de a tăcea, experimentată ca rezultat al puterii de a nu te exprima, înseamnă, cel mai adesea, refuzul de a cădea pradă impulsivităţii eului personal.
Înseamnă a te deprinde benevol să daruieşti ca pe o ofrandă, lui Dumnezeu, întreaga forţă care vibreaza în tine strigându-şi dreptul la cuvânt.
Înseamnă să cântăreşti cu exactitate greutatea cuvintelor tale...
Pentru că, a şti să taci înseamnă, paradoxal, a şti să vorbeşti...
Când se cuvine, numai ceea ce se cuvine, numai ceea ce este în interesul cel mai înalt al celuilalt...
Pentru că scopul vieţii noastre, al vorbelor sau al tăcerilor noastre, este să arătăm celorlalţi dragostea cu care-i iubeşte Dumnezeu.
Atunci când punem mai presus simţămintele lor, când ne decidem să urmăm exemplul dragostei Mântuitorului, ne va fi plăcut să acceptam pecetea tăcerii peste colivia minţii, implicit peste cea a buzelor noastre...
"...Şi dacă vrei să-nveţi tăcerea,
Priveşte la divinul Miel
Şi cere-i Domnului puterea
Să poti şi tu să taci ca El

Sursa: http://www.e-frumos.ro/

vineri, 16 septembrie 2011

Gabriela Tanase Zambetul ca pecete divina


Spune-ţi senin, atunci când eşti trist:
"Zâmbesc...deci exist!"
Spune-ţi curat, de Ulei vrei în sfeşnic:
"Zâmbesc...deci sunt veşnic!"



Stătea întins pe pământul rece, plângând neputincios...
Îl goniseră iarăşi de-acasă...De când mama lui se prăpădise nu mai avea loc în inima nimănui...
Viaţa lui?!... Plină!...
Cuvinte şi grimase dispreţuitoare dinspre tatăl său răpus de patima băuturii...
Încruntare şi vorbe pline de întuneric dinspre mama sa vitregă...
Vocabule colţuroase şi zâmbete batjocoritoare din partea fraţilor mai mari...
Până şi vecinii târau nemilos, prin sufletu-i chircit, graba şi indiferenţa lor semantică şi...facială.
De când mama lui adormise nu mai zâmbise nimeni spre el...
Ce mult şi-ar fi dorit să audă câteva cuvinte bune, să se simtă găzduit cu drag la soba sufletului cuiva!...
Ar fi vrut sa ştie ce să facă cu el însuşi sau... să moară...
Era iarnă şi înnopta devreme... Ridică privirea spre ferestrele luminate ale caselor. Picioarele-i tremurânde de suferinţa care-i istovea inima porniră, ca într-un dans stângaci, să facă câţiva paşi...
Deodată, zări o siluetă... Încă cineva care să îl privească încruntat, să îl bată, poate, şi să-i spună că nu e bun de nimic... Îi era frică...Se opri şi se uită încotro ar fi putut să fugă...Dar ciudat...O dată cu cel care se apropia desluşea zvonuri dulci de cântec...Trecătorul cânta...Era o melodie parcă cerească, care mângâia rănile sufletului său chinuit şi hăituit de mizeria unei lumi în care nu se mai dorea parte...Se hotarî să rămână...Se prelinse lângă un gard şi se ghemui acolo cu speranţa ca străinul să nu-l observe, sau să-l ignore, aşa cum făceau mai toţi adulţii pe care-i întâlnea...În acest timp el avea să înfulece din pacea şi bucuria cântecului aceluia...
Călătorul se apropie şi se opri în dreptul lui... Ciudat...Băiatului, privindu-l, nu-i mai era frică...Necunoscutul avea un zâmbet frumos, un zâmbet care pornea dinspre ochi, îi cuprindea obrajii şi se arcuia peste buze pulsând, în cuvintele rostite, ceva nepământean...
Au trecut mulţi ani peste seara aceea a agoniei, a ţipătului său mut...
Străinul care printr-un zâmbet a dat viaţă şi speranţă sufletului său, i-a ridicat blând bărbia spre cer...Ce primenire să afle în Zâmbetul-Curcubeu al Aceluia care îl iubise până la capătul iubirii - jertfa...
Acesta a fost începutul...Începutul unei lecţii din care învăţa conjugarea unui verb: "a Zâmbi". O practică a cărei semnificaţie şi al cărei rost îi fuseseră totdeauna străine...


Mici sau mari, săraci sau bogaţi, cât de îndureraţi, neînteleşi şi singuri sunt oamenii... Şi cât de sensibili şi vulnerabili...Câtă tristeţe duc în gene ochii lor...Rodesc lacrimi pe care nimeni nu ştie a le culege pentru că nu se văd...
Au nevoie de cineva Frumos care să asculte inima lor chinuită, care să rămână cu ei în frica şi suferinţa lor şi care să le ridice bărbia spre stele...
Câtă nevoie au de căldura primului zâmbet cu mireasmă de veşnicie...
Astăzi vei întâlni oameni... În casa ta, în blocul tău, la şcoală, la serviciu, la piaţă, în biserica ta...
În drumul tău spre nemurire vei da numai de oameni de dragul cărora s-a lăsat omorât Hristos...! Opreşte-te!...
Mlădiază spre ei Cântecul Mântuirii zâmbindu-le!...
Măsura zâmbetului tău va vorbi mereu despre măsura Recunoştinţei tale!...
Zâmbetul blând în colţul căruia e aninată şoapta: "Ferice de cei..."...
Surâsul acela bucuros care şi-a încordat arcul în chemarea: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu..." şi şi-a încărcat tolba cu puterea strigătului: "Tată, iartă-i..."
Zâmbetul dezinteresat, care nu caută folosul său, care adapă frumos dorul de iubire al tuturor acelora plăsmuiţi primordial din tină...
Zâmbetul bun care se estompează numai pentru a da întâietate bunătăţii din spatele cuvintelor care-l anturează...
Vei simţi astfel, imediat, cum se topesc chiar propria ta singurătate şi amărăciune...
Câtă consolare poate primi cineva într-un zâmbet care-şi ia forţa din Dumnezeu!...
Cel ce a pus pecetea Sa peste zâmbet va deschide o inimă, astăzi, şi în faţa ta...
Dar, mai înainte, dăruieşte-I Lui Zâmbetul pe care l-a dorit a fi, de la începuturi, primul manifest al Frumosului în inima ta!...

Sursa: http://www.e-frumos.ro/

marți, 13 septembrie 2011

Gabriela Tanase Discretia ca pecete divina




"În fapta ce nu-i de oameni cunoscută,
În locul unde nu-i trâmbiţa de laudă sunată
Şi nici de-acelaşi om culeasă, sămânţa aruncată,
Acolo să-ţi slujească sufletul meu, Doamne!"
(Autor anonim)


"Tu când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia să fie făcută în ascuns" (Matei 6:3-4)
Este stilul nostru de viaţă acela de a face...
În mod cotidian, suntem claustraţi în facere: de bine, de frumos, de înveşnicire...
Cât timp ne amintim că aceste lucruri au fost făcute deja pentru ca noi doar să umblăm în ele, nu săvârşim o impietate. Lucrăm cot la cot cu Plăsmuitorul nostru şi al tuturor lucrurilor şi aceasta ne umple de sens...
Însă, ceea ce profanează frumuseţea şi trăinicia gestului bun este faptul că, aproape întotdeauna, vom menţiona actele noastre de generozitate căutând, în taină, aprobarea lor.
Dacă am aduce slujirea noastră sub conul de lumina a Duhului Sfânt, oare ce am simţi să constatăm că însemnată parte din ea şi-a avut imboldul în dorinţa de a fi înălţaţi la loc de cinste printre oameni?...
Adevărata prosperitate a lăuntrului nostru o întocmim potrivind acestuia veşminte de dragoste şi smerenie pe care nu le pot profana moliile vanităţii şi ale lăudăroşeniei.
O anumită sfiiciune, discreţie, modestie, mobilează sufletul celui care are o părere neînaltă despre ceea ce face el...
Când vorbim cuiva despre amabilitatea, mărinimia, slujirea sau sacrificiul nostru, ne hrănim omenescul care aşteaptă răspunsul, răsplata. Ne îmbuibăm spiritul cu convingerea că suntem deosebiţi şi vrednici de respectul şi stima celorlalţi şi Îl detronăm pe Singurul căruia i se cuvin gratitudinea, recunoştinţa.
Aşteptăm cu nările fremătânde adierea iubirii divine şi inspirăm până în adâncul sufletului mireasma ei aducătoare de nemurire. Apoi într-un act al recunoştinţei o expirăm, fiecare în mod personal şi unic, spre cei de aproape sau spre străini...
Iar ei, aceia în care Hristos creşte, repetând gestul desăvârşitor completează, rând pe rând, verigile unui lanţ al iubirii pe care-l sfârşeşte în El Însuşi, Cel ce i-a iscat începutul chiar din El Însuşi...
Dăruim pentru că El a dăruit mai întâi...
Am fost buni, generoşi, altruişti, am mângâiat, am ajutat, am muncit, ne-am sacrificat... Ce am făcut?! Doar am subscris în dreptul unei normalităţi a iubirii - slujirea tainică - ne-am îmbrăcat inima în gândul care era în El...
Acum, după ce Dragostea noastră, care nu e alta decât Dragostea Lui în noi, a cucerit lumea şi şi-a împlinit lucrarea frumoasă, să ne întoarcem în umbră şi să nu pomenim nimic nimănui despre ceea ce am făcut.
Dragostea, pe care noi o declinăm după învăţătura divină, alungă mulţumirea de sine.
"Facerea" din dragoste divină este inconştientă de sine. Pentru că ceea ce a stat la temelia ei "nu se laudă, nu se umflă de mândrie".
Dumnezeu cuantifică puritatea motivelor din slujirea noastră.
După orice lucru bun, culegem o răsplată. Dacă îl facem cu scopul de a fi pe placul oamenilor, atunci într-adevar "ne-am luat răsplata".
Dumnezeu primeşte şi alimentează slujirea secretă. Spre deosebire de împărăţia acestei lumi, unde domneşte atâta ostentaţie, opulenţă şi paradă înaintea oamenilor, Împărăţia lui Dumnezeu este aceea în care slujirea este doar pentru Dumnezeu.
Faptele bune discrete, slujirea în secret, nu au o glorie imediată, exterioară. Aceasta pune la încercare credinţa celui care slujeşte în ascuns.
Însă lauda care vine de la oameni e de foarte scurtă durată, răsplata pentru discreţie fiind nemuritoare!...
Atunci când tăinuim facerile noastre de bine, răsplata vine printr-un simţământ de pace şi căldură declanşat de faptul de a fi ştiuţi doar de Domnul.
Crucea este prezentă într-o slujire plină de discreţie. Suntem doritori s-o ducem?
Răsplata? Pe nesimţite, vom ajunge să facem lucrurile care poartă pecetea divină, fără a avea conştienţa că le facem întrucât ajungem să fim... pecetluiţi.

Sursa;www.e-fromos.ro

joi, 1 septembrie 2011

Astrid,va multumesc tuturor!



Va multumesc tuturor pentru multumirile voastre.... n-am facut decat sa visez frumos, cum zice tanti Vichy... la randul meu va multumesc si eu voua, celor care ati fost interesati si pasionati de intalnire, chiar daca din pacate, unii nu ati fost prezenti.... iti multumesc Alberta, pentru entuziasmul tau cu care am inceput acest proiect...... ii multumesc si lui Laurentiu (Vasilescu) pentru iluzia si ajutorul lui.... Lorenei pentru ideile ei, lui Dani pentru cat de bine a redat in imagini trairile acelui Sabat, lui Clid si Bebe (si ceilalti) care au muncit din greu la capitolul tehnologie, Mironei pentru ideile si arta care-i curge prin vene, lui Cornel (Popa) pentru ajutorul si sprijinul oferit, bineinteles, lui tanti Vichy, aliata mea indispensabila, cu care am pus la incercare rabdarea tuturor cu cele 3 ore de program de sambata dupa-amiaza, fam. Radulescu pentru mierea atat de buna, lui tanti Mihaela pentru ajutorul ei, corului pentru cantarile lui si munca de la repetitii, bisericii care ne-a gazduit si a contribuit la buna desfasurare a programului, bucatareselor care au oferit bucate gustoase (chiar daca nu am apucat sa mananc nimic, asa mi s-a spus) celor aproape 500 de participanti, tuturor celor care au pus umarul la acest eveniment, chiar daca nu i-am numit aici si nu in ultimul rand celor care au facut efortul de a fi prezenti in acel Sabat.

In rest, ce va pot spune este ca a fost... IMPRESIONANT! Nu am crezut ca va fi chiar asa si ca ne vom simti atat de bine! Nu va imaginati fetele celor din sala mai ales in momentul intrarii in direct a celor plecati... Dani, nu-ti poti imagina cum va priveau parintii tai si cat de emotionati erau si ce zambete aveau pe buze la acel "hola, buni".... A fost ceva.... UNIC!

Inainte de intalnire ma gandisem la posibilitatea de a anunta o viitoare intalnire, dar nu stiam daca va exista interes pentru asa ceva... cu toate astea, l-am anuntat. Dupa program, care a fost nemaipomenit - altfel nu ar fi rabdat lumea mai bine de 3 ore pe scaune (hahaha) - mi-au zis cei veniti ca este o idee excelenta, ca spera ca asta sa nu fi fost prima si singura intalnire, ci doar prima dintr-o serie de mai multe si ca abia o asteapta pe urmatoarea... Asa ca, dragii mei absenti, nu mai aveti nici un fel de motiv sa nu puteti fi prezenti pe 6.august.2011....... Nu este o gluma indrazneata .... ci va fi a doua editie a intalnirii "Acasa, iar". Daca aveti idei, sugestii, le puteti da si putem incepe de-acum planificarea pentru atunci ;);) Orice ar fi, sper sa nu lipsiti, pentru ca mi-e dor de voi, de toti...

Cipriana, nu-ti pot spune cat de mult mi-ati fi placut sa fiti si voi acolo... mi-e asa de dor de voi! Sper insa sa ne vedem macar in 2016... Pana atunci poate reusesc sa ajung eu pe la voi, asa intentionez, dar sa vedem....

Va imbratisez pe toti!


    • Astrid, n-am inteles bine, data urmatoare intalniri va fi in 2012 sau 2016?





    • 2016