Gabriela Tanase Zambetul ca pecete divina

Spune-ţi senin, atunci când eşti trist:

"Zâmbesc...deci exist!"

Spune-ţi curat, de Ulei vrei în sfeşnic:

"Zâmbesc...deci sunt veşnic!"

Stătea întins pe pământul rece, plângând neputincios...

Îl goniseră iarăşi de-acasă...De când mama lui se prăpădise nu mai avea loc în inima nimănui...

Viaţa lui?!... Plină!...

Cuvinte şi grimase dispreţuitoare dinspre tatăl său răpus de patima băuturii...

Încruntare şi vorbe pline de întuneric dinspre mama sa vitregă...

Vocabule colţuroase şi zâmbete batjocoritoare din partea fraţilor mai mari...

Până şi vecinii târau nemilos, prin sufletu-i chircit, graba şi indiferenţa lor semantică şi...facială.

De când mama lui adormise nu mai zâmbise nimeni spre el...

Ce mult şi-ar fi dorit să audă câteva cuvinte bune, să se simtă găzduit cu drag la soba sufletului cuiva!...

Ar fi vrut sa ştie ce să facă cu el însuşi sau... să moară...

Era iarnă şi înnopta devreme... Ridică privirea spre ferestrele luminate ale caselor. Picioarele-i tremurânde de suferinţa care-i istovea inima porniră, ca într-un dans stângaci, să facă câţiva paşi...

Deodată, zări o siluetă... Încă cineva care să îl privească încruntat, să îl bată, poate, şi să-i spună că nu e bun de nimic... Îi era frică...Se opri şi se uită încotro ar fi putut să fugă...Dar ciudat...O dată cu cel care se apropia desluşea zvonuri dulci de cântec...Trecătorul cânta...Era o melodie parcă cerească, care mângâia rănile sufletului său chinuit şi hăituit de mizeria unei lumi în care nu se mai dorea parte...Se hotarî să rămână...Se prelinse lângă un gard şi se ghemui acolo cu speranţa ca străinul să nu-l observe, sau să-l ignore, aşa cum făceau mai toţi adulţii pe care-i întâlnea...În acest timp el avea să înfulece din pacea şi bucuria cântecului aceluia...

Călătorul se apropie şi se opri în dreptul lui... Ciudat...Băiatului, privindu-l, nu-i mai era frică...Necunoscutul avea un zâmbet frumos, un zâmbet care pornea dinspre ochi, îi cuprindea obrajii şi se arcuia peste buze pulsând, în cuvintele rostite, ceva nepământean...

Au trecut mulţi ani peste seara aceea a agoniei, a ţipătului său mut...

Străinul care printr-un zâmbet a dat viaţă şi speranţă sufletului său, i-a ridicat blând bărbia spre cer...Ce primenire să afle în Zâmbetul-Curcubeu al Aceluia care îl iubise până la capătul iubirii - jertfa...

Acesta a fost începutul...Începutul unei lecţii din care învăţa conjugarea unui verb: "a Zâmbi". O practică a cărei semnificaţie şi al cărei rost îi fuseseră totdeauna străine...

Mici sau mari, săraci sau bogaţi, cât de îndureraţi, neînteleşi şi singuri sunt oamenii... Şi cât de sensibili şi vulnerabili...Câtă tristeţe duc în gene ochii lor...Rodesc lacrimi pe care nimeni nu ştie a le culege pentru că nu se văd...

Au nevoie de cineva Frumos care să asculte inima lor chinuită, care să rămână cu ei în frica şi suferinţa lor şi care să le ridice bărbia spre stele...

Câtă nevoie au de căldura primului zâmbet cu mireasmă de veşnicie...

Astăzi vei întâlni oameni... În casa ta, în blocul tău, la şcoală, la serviciu, la piaţă, în biserica ta...

În drumul tău spre nemurire vei da numai de oameni de dragul cărora s-a lăsat omorât Hristos...! Opreşte-te!...

Mlădiază spre ei Cântecul Mântuirii zâmbindu-le!...

Măsura zâmbetului tău va vorbi mereu despre măsura Recunoştinţei tale!...

Zâmbetul blând în colţul căruia e aninată şoapta: "Ferice de cei..."...

Surâsul acela bucuros care şi-a încordat arcul în chemarea: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu..." şi şi-a încărcat tolba cu puterea strigătului: "Tată, iartă-i..."

Zâmbetul dezinteresat, care nu caută folosul său, care adapă frumos dorul de iubire al tuturor acelora plăsmuiţi primordial din tină...

Zâmbetul bun care se estompează numai pentru a da întâietate bunătăţii din spatele cuvintelor care-l anturează...

Vei simţi astfel, imediat, cum se topesc chiar propria ta singurătate şi amărăciune...

Câtă consolare poate primi cineva într-un zâmbet care-şi ia forţa din Dumnezeu!...

Cel ce a pus pecetea Sa peste zâmbet va deschide o inimă, astăzi, şi în faţa ta...

Dar, mai înainte, dăruieşte-I Lui Zâmbetul pe care l-a dorit a fi, de la începuturi, primul manifest al Frumosului în inima ta!...

Sursa: http://www.e-frumos.ro/