Gabriela Tanase Discretia ca pecete divina

"În fapta ce nu-i de oameni cunoscută,
În locul unde nu-i trâmbiţa de laudă sunată
Şi nici de-acelaşi om culeasă, sămânţa aruncată,
Acolo să-ţi slujească sufletul meu, Doamne!"
(Autor anonim)

"Tu când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia să fie făcută în ascuns" (Matei 6:3-4)

Este stilul nostru de viaţă acela de a face...

În mod cotidian, suntem claustraţi în facere: de bine, de frumos, de înveşnicire...

Cât timp ne amintim că aceste lucruri au fost făcute deja pentru ca noi doar să umblăm în ele, nu săvârşim o impietate. Lucrăm cot la cot cu Plăsmuitorul nostru şi al tuturor lucrurilor şi aceasta ne umple de sens...

Însă, ceea ce profanează frumuseţea şi trăinicia gestului bun este faptul că, aproape întotdeauna, vom menţiona actele noastre de generozitate căutând, în taină, aprobarea lor.

Dacă am aduce slujirea noastră sub conul de lumina a Duhului Sfânt, oare ce am simţi să constatăm că însemnată parte din ea şi-a avut imboldul în dorinţa de a fi înălţaţi la loc de cinste printre oameni?...

Adevărata prosperitate a lăuntrului nostru o întocmim potrivind acestuia veşminte de dragoste şi smerenie pe care nu le pot profana moliile vanităţii şi ale lăudăroşeniei.

O anumită sfiiciune, discreţie, modestie, mobilează sufletul celui care are o părere neînaltă despre ceea ce face el...

Când vorbim cuiva despre amabilitatea, mărinimia, slujirea sau sacrificiul nostru, ne hrănim omenescul care aşteaptă răspunsul, răsplata. Ne îmbuibăm spiritul cu convingerea că suntem deosebiţi şi vrednici de respectul şi stima celorlalţi şi Îl detronăm pe Singurul căruia i se cuvin gratitudinea, recunoştinţa.

Aşteptăm cu nările fremătânde adierea iubirii divine şi inspirăm până în adâncul sufletului mireasma ei aducătoare de nemurire. Apoi într-un act al recunoştinţei o expirăm, fiecare în mod personal şi unic, spre cei de aproape sau spre străini...
Iar ei, aceia în care Hristos creşte, repetând gestul desăvârşitor completează, rând pe rând, verigile unui lanţ al iubirii pe care-l sfârşeşte în El Însuşi, Cel ce i-a iscat începutul chiar din El Însuşi...

Dăruim pentru că El a dăruit mai întâi...

Am fost buni, generoşi, altruişti, am mângâiat, am ajutat, am muncit, ne-am sacrificat... Ce am făcut?! Doar am subscris în dreptul unei normalităţi a iubirii - slujirea tainică - ne-am îmbrăcat inima în gândul care era în El...

Acum, după ce Dragostea noastră, care nu e alta decât Dragostea Lui în noi, a cucerit lumea şi şi-a împlinit lucrarea frumoasă, să ne întoarcem în umbră şi să nu pomenim nimic nimănui despre ceea ce am făcut.

Dragostea, pe care noi o declinăm după învăţătura divină, alungă mulţumirea de sine.

"Facerea" din dragoste divină este inconştientă de sine. Pentru că ceea ce a stat la temelia ei "nu se laudă, nu se umflă de mândrie".

Dumnezeu cuantifică puritatea motivelor din slujirea noastră.

După orice lucru bun, culegem o răsplată. Dacă îl facem cu scopul de a fi pe placul oamenilor, atunci într-adevar "ne-am luat răsplata".

Dumnezeu primeşte şi alimentează slujirea secretă. Spre deosebire de împărăţia acestei lumi, unde domneşte atâta ostentaţie, opulenţă şi paradă înaintea oamenilor, Împărăţia lui Dumnezeu este aceea în care slujirea este doar pentru Dumnezeu.

Faptele bune discrete, slujirea în secret, nu au o glorie imediată, exterioară. Aceasta pune la încercare credinţa celui care slujeşte în ascuns.

Însă lauda care vine de la oameni e de foarte scurtă durată, răsplata pentru discreţie fiind nemuritoare!...

Atunci când tăinuim facerile noastre de bine, răsplata vine printr-un simţământ de pace şi căldură declanşat de faptul de a fi ştiuţi doar de Domnul.

Crucea este prezentă într-o slujire plină de discreţie. Suntem doritori s-o ducem?

Răsplata? Pe nesimţite, vom ajunge să facem lucrurile care poartă pecetea divină, fără a avea conştienţa că le facem întrucât ajungem să fim... pecetluiţi.

Sursa;www.e-fromos.ro